Pentru ca tocmai mi-am numarat nuntile la care am acceptat sa particip, pana acum, si am constatat ca sunt cam 8, am zis sa mai adaug una, mai ales ca se dorea a fi in Oltenia si ... m-am dus.
Nunta, nunta ca-n Oltenia, doar muzica populara olteneasca, frumos altfel dupa vreo 2 ore m-am obisnuit si m-am relaxat pentru ca sarbe nu stiam dar nici pinguinul/pelicanul sau whateva' that new entry pe la nuntile din Bucuresti is, nu aveam sa ascult. Thanks God! Este de un mare prost gust si melodia si dansul.
In fine, pe de alta parte mi-am dat seama ca fiind ceva olteni in familie, sooner or later e posibil sa trebuiasca sa invat si eu ceva hore de gen, din zona. Cred k mi-ar placea!!! Culmea, imi placeau si pasii si cadenta! Si veselia cu care dansau toti! Cu pofta de caterinca, de viata, de petrecere, sincera asa si molipsitoare. Veselie simpla, dar placuta! Tare frumos a fost. Mi-era dor de oltenii mei; ii iubesc chiar asa "perfect simpli", cum sunt ei. Sunt sufletisti, se vede in ochii lor umorul, felul de a face bascalie mai de orice, lucru care mie imi place, sunt plini de viata, au doza aia de neseriozitate atat de necesara zilnica, sunt prietenosi, amuzanti....nu stiu, e un ceva pe care nu-l simt decat acolo. Ma simt bine chiar daca nu cunosc pe nimeni. Niciodata in Oltenia nu mi s-a intamplat sa ma simt stinghera sau nelalocul meu. Si n-as sti sa spun de ce. Probabil de cat imi e de drag de fiecare data ca sunt acolo. :)
Am vazut si cum se bea vin alb cu cola :)), ca sa nu zic ca am avut parte si de uimire...si cum se danseaza de la 7 pana la 3 in continuu. Si nu m-am simtit rau, dimpotriva. Ma simteam bine, frumoasa, eleganta si totusi goala.
Da, da ... goala. Sau golita. Nu eram unde ar fi trebuit desi nu compania era de vina, ci senzatia de nostalgie care m-a insotit tot w/e-ul si habar n-am ce mi-a declansat-o... oare nimicurile de genul "sa cumparam servetele!" si cautand intr-un buzunar al gentii am observat un pachet semi-consumat, de la "el" cu niste broscutze foarte vesele si simpatice pe el. L-am privit pt 2 sec perplexa, mi-am adus aminte brusc chipul si expresia fetei lui, schimbul de replici dragastoase de cand il primisem..., de ce il primisem, in Cipru... am trantit usa de la masina si m-am dus sa cumpar altul. OUBLIE! Cella ne marche pas!
Apoi ploua, a cam tot plouat si ploaia trezeste in mine uneori o senzatie de somnolenta putin amara si ganditoare, desi trebuia sa fiu destul de fitted, apoi melodia din masina....pe care n-am mai auzit-o de cand "el" mi-a postat-o pe facebook, acum cateva luni si a fost singurul post ever de la el la mine pe profil "U rock my world"...de ce s-a intamplat sa o aud tocmai acum? Nu stiu. De ce am remarcat-o, desi nu ma omor dupa Michael? iar nu stiu... de ce cand m-a atins X pe mana, m-am trezit cu senzatia tactila ca e mana "lui" si m-am surprins intorcand capul inconstient si aproape rostindu-i numele... noroc ca am tacut si am zambit. Cate mistere ascunde un zambet complice uneori. De-ar sti ei...
De ce au aparut flash-urile astea acum, dupa o luna... in care nu m-am gandit mai deloc la partea plina a paharului... iar nu stiu; e un funny voice-over, in my head uneori care dupa ce trece o vreme imi mai sopteste care sunt lucrurile pentru care mi-a placut cineva...si ma trezesc visand cu ochii deschisi la cum mancam pepene rosu dimineatza in Mogosoaia, sau la cum ma strangea "el" in brate inainte sa adoarma, sau tot felul de imagini calde si cu aroma de relatie proaspata ca de cafea buna... noroc ca motivele religioase ne vor tine in continuare la distanta... el se credea Dumnezeu, iar eu nu credeam asta. :))
Kristina? ... da, gata. Am scris destul. Daca vreau sa mai zic ceva, mai zic maine. E un azi destul de ciudat. :) Si contradictoriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu