Dumnezeu numara lacrimile femeilor

Nu am o stare prea buna, stiu ca v-am obisnuit fie cu scrieri amuzante, fie cu o puternica tenta erotica,insa, de data aceasta...
Stau de mii de minute intr-o penibila sciziune dintre eu si mine. Nu e melancolie, nu e plictiseala. E o usoara depresie. O pauza a culmii de a atinge culmea. M-am ratacit. Simt in lipsa de sine o conservare a sufletului, un soi de nonexistenta, de vegetatie. Ca si cum s-a redus totul la tacere. Dar in tacerea asta nici macar liniste nu e.
M-au bulversat perindarile mele de la un spital la altul, branulele, vanataile, visele mele premonitorii care nu mai surprind pe nimeni si pe care toata lumea le asteapta, moartea Dorinei, imaginea Mihaelei langa sicriul mamei ei, palida, imbracata in rochie neagra, asa cum o stiam de la auditiile si concertele de pian.
Ieri, in bucatarie, am deschis etuiul si am incercat sa vad lumea prin ochelarii Dorinei, de femeie maruntica, care s-a luat la tranta cu viata. Mi-o amintesc cu ani in urma, cand dupa divort dormea cu copilul pe jos, in apartamentul gol, tatal Mihaelei luand cu el toata mobila. Am senzatia ca ma sufoc.
Privesc masina mortuara pleacand fara zgomot, fara un demaraj brusc, care sa atraga atentia. Cercul de oameni stransi in fata blocului se resfira si lumea intra in case. Nu mai e nimeni pe strada. Imi aluneca lacrimile pe obraz si mi-o imaginez pe Dorina aranjand cutiile din magazinul ei cu bijuterii. Zambeste, inchide ochii pentru cateva secunde, apoi ma priveste cu compasiune si dispare.
Sper ca undeva Dumnezeu numara lacrimile femeilor.

by Lady A